Termenul de “biodiversitate biologică” a fost folosit pentru prima oară în 1968 de către biologul și ecologistul Raymond F. Dasmann în cartea sa “O altfel de țară care promovează conservarea”. Cu toate acestea, termenul a fost adoptat pe larg abia după mai mult de un deceniu când a început să fie folosit în știință și politicile de mediu în anii 1980. Thomas Lovejoy a fost cel care, în prefața cărții “Conservarea Biologiei” , a prezentat acest termen comunității științifice.

Astfel, termenul a intrat în uz și a fost folosit de către biologi, ecologiști, lideri politici și cetățeni interesați. Conferința UN cu privire la Mediu și Dezvoltare (Earth Summit), din 1992, a definit diversitatea biologică drept “variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii şi a ecosistemelor ”. Această definiție este folosită în Convenția pentru Diversitatea Biologică UN – documentul internațional care definește politicile la nivel global legate de biodiversitate.

Obiectivele acestei convenții sunt “conservarea diversității biologice, utilizarea componentelor sale într-un mod durabil și partajarea corectă și echitabilă a beneficiilor care decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv prin accesul corespunzãtor la resursele genetice, prin transferul adecvat de tehnologii potrivite, ţinând cont de toate drepturile asupra acestor resurse şi tehnologii, şi prin finanţarea corespunzãtoare”.

Biodiversitatea agricolă este parte a biodiversității terestre și poate fi împărțită în două categorii:

  • Intraspecifică – diversitatea genetică în cadrul aceleiași specii
  • Interspecifică – numărul și tipul de soiuri diferite care sunt cultivate, cum ar fi cartofi, morcovi, ardei, salată etc.

Diversitatea interspecifică a culturilor este responsabilă, parțial, de diversitatea noastră alimentară în timp ce diversitatea intraspecifică a unei specii ne oferă diferite opțiuni pentru dieta proprie și adaptabilitatea la condițiile climatice locale. Dacă o monocultură este atacată de o boală sau un dăunător, ne bazăm pe diversitatea agricolă pentru a ne furniza ceva nou spre a fi replantat; adică, dacă un dăunător distruge o cultură de grâu, un soi mai rezistent de grâu poate fi plantat anul următor. Biodiversitatea poate furniza de asemenea soluții în caz de dezastre agricole:

  • Când virusul RGSV a atacat plantațiile de orez din Indonezia și până în India, în anii 1970, au fost testate 6273 de soiuri de orez pentru rezistența la acesta. Un singur soi de orez indian, cunoscut de către cercetători încă din 1966, s-a dovedit a fi rezistent. Acest soi hibridizat cu alte soiuri și hibrizi ai lor sunt acum bine cunoscuți.
  • TBoala rugina cafelei (Hemileia vastatrix) a atacat plantațiile de cafea din Sri Lanka, Brazila și America Centrală în 1970. A fost găsit doar un soi rezistent, în Etiopia.

Practica monoculturii a fost un factor ce a contribuit la câteva dezastre agricole, inclusiv colapsul industriei de vinuri în Europa la sfârșitul secolului 19 și a epidemiei de Bipolaris Maydis din SUA din 1970. Mana cartofilor din 1846 a dus la moartea unui milion de oameni și emigrarea a încă aproximativ două milioane. Această epidemie a fost cauzată de plantarea a doar două soiuri de cartofi, ambele vulnerabile la Phytophthora infestance, care a apărut în 19

Chiar dacă 80 de procente din alimentația umană provin din 20 de soiuri de plante, oamenii folosesc cel puțin 40.000 de soiuri. Omenirea depinde de acestea pentru alimentație, adăpost și îmbrăcăminte. Biodiversitatea existentă a Pământului furnizează resurse pentru creșterea gamei de produse alimentare sau de alt tip, necesare omenirii, cu toate că acest potențial se micșorează datorită ratei curente de extincție.

Așadar, la douăzeci de ani după Summitul Pământului de la Rio, Națiunile Unite au desemnat perioada 2011- 2020 ca Decada UN a Biodiversității.